Acvacultura – creșterea vietăților acvatice în ferme este tot mai necesară pe măsură ce resursele piscicole naturale nu mai fac față cererii crescânde. Dorada – Sparus aurata, bibanul de mare – Dicentrarchus labrax, au devenit prea obișnuite în viviere flotabile marine, iar mai nou specii ca limba de mare din Senegal – Solea senegalensis sau dorada roșie – Pagellus bogaraveo, constituie noi tentații. Nevertebratele – crustacee sau moluște – au un și mai mare potențial prin diversitate și adaptabilitate.
Caracatița comună – octopus vulgaris, un animal cu o inteligență echivalentă câinelui sau a unui copil de 3 ani – este o captură obișnuită la pescuit în Marea Mediterană, estul oceanului Atlantic și coastele Japoniei.
O companie spaniolă – Nueva Pescanova – specializată în pescuit oceanic, având o flotă de 60 de vase moderne, dar și un uriaș al acvaculturii, cu ferme în care cercetează, reproduc, cresc și comercializează creveți și calcani îndeosebi – își extinde cercetările în direcția introducerii caracatiței în acvacultură. Sunt 8 ani de când un proiect (OCTOWELF, început în 2014), prin care a obținut deja 5 generații clonând un singur exemplar femel, născut în captivitate – pe numele ei Lourdita, demonstrând posibilitatea implementării unei tehnologii de cultură în bazinul portuar din Las Palmas de Gran Canaria.
Argumentul principal e cel economic, aceste animale au o viteză foarte mare de creștere, carnea scumpă, apreciată de consumatori.
La acesta se adaugă cel ecologic – prin acvacultură se speră că va scădea presiunea asupra pescuitului acestei specii (350.000 tone anual). Asupra acestui argument este, după părerea mea de dezbătut, doar scăderea drastică a prețului ar putea îndepărta interesul pescarilor asupra acestei specii. Poate atingerea obiectivului de un milion de caracatițe de acvacultură pe an ar genera o saturație a pieței.
Rămân în discuție aspectele etice și umanitare, sunt animale inteligente cu milioane de neuroni, care simt și înțeleg. Au o biologie aparte, pe care încă ne străduim să o înțelegem pe deplin. Chiar dacă s-au făcut studii în care s-a putut concluziona că aceste animale (practic o clonă) au început să se adapteze mediului artificializat conceput special, totuși „condiționarea” lor pentru comercializare, prin răcirea bruscă pe gheață (așa cum se face și la creveți) generează vizibilă suferință. E adevărat că „tratamentul” celor pescuite e mult mai dur, sunt deseori prelucrate de vii, chiar prin fierbere. Acum să nu ne mirăm, toate decapodele (homari, crabi sau raci) sunt fierte de vii – argumentul suprem al prospețimii. Doar creveții mai scapă – cu acea tehnologie de răcire bruscă pe fulgi de gheață, ce se practică și la artropode terestre sau larvele lor (nou – introdusele „fructe de pământ”, denumite glumeț prin analogie cu terminologia total neștiințifică de „fructe de mare”).
Acvacultura beneficiază de un puternic suport științific de dezvoltare – R&D, iar această firmă din Galicia e renumită prin capacitatea selecției genetice și „domesticirii” crevetelui de apă sărată, Litopenaeus vannamei – pe care a reușit să-l adapteze la apă dulce, la concentrații reduse ale oxigenului, etc. Ne așteptăm să vedem alt tip de Octopus vulgaris? Poate îi mai reduce din neuroni, poate îi elimină instinctele teritoriale care generează deseori canibalism? Jurnaliștii au fost invitați la sediul firmei unde într-un acvariu 5 caracatițe stăteau foarte liniștite – de necrezut, știind că sunt agresive și nu pot fi ținute decât separat.
Totuși un număr de 119 asociații de protecție a mediului marin sau a populației piscicole s-au unit într-un demers de interzicere a fermelor de caracatițe, din considerente etice, a mortalității mari, etc.
https://thefishsite.com/articles/animal-welfare-groups-urge-closure-of-yucatan-octopus-farm
Până la carnea sintetică va mai fi nevoie de multă suferință ca să mâncăm.
Cum spunea Nichita Stănescu, „Pe această planetă zgomotul caracteristic este acel al fălcilor mestecând”.
